„Proiectul editorial dedicat transpunerii scrierilor literare ale lui Mircea Eliade în diverse limbaje artistice a ajuns la un alt episod: Hermeneutica spectacolului (III)* cuprinde douăsprezece convorbiri între Cristina Scarlat (eliadistă ieșeană, cu mai multe stagii de cercetare în străinătate) și personalități care au tâlcuit opera eliadescă în diverse coduri semiotice. Din țară și de pretutindeni, compozitori (Fabio Monni, Eoin Callery, Tudor Feraru), regizori (Alexander Hausvater, Benoît Vitse, Alain Lecucq, Mihai Mihăescu, Andreea și Andrei Grosu), actori (Tazio Torrini, Richard Bovnoczki) invită la meditația cumpătată pe marginea trecerii de la o formă figurativă la alta și la definirea relației cu destinul unei creații a cărei ambiție este dificil de măsurat.

Așa cum îl concepea Eliade, spectacolul avea menirea să producă o ruptură de nivel și recuperarea vårstei mitice. Dar fracturări într-o continuitate de rutină, exersarea libertății imaginației pe traseele inspiraționale adăpostite de opera eliadescă și magia limbajului artistic personal propun, pe diverse niveluri de expresivitate, și creatorii care aleg textul-sursă eliadesc pentru a-l supune unei transmutații polivalente. Prin asemenea metamorfoză trece, de pildă, La țigănci, dacă ar fi să amintim doar experimentele plurisinestezice multimedia ale lui Fabio Monni și teatrul devenit – pentru Alexander Hausvater – «o gară a evenimentelor și spectatorii-voiajori subiectul ultim al călătoriei». Scoasă din conul ei de umbră, efervescența interpretativă antireducționistă și re-creatoare urmărește firul de coeziune care armonizează (contrar opiniei lui Roland Barthes) diferitele limbaje ale artei. La țigănci, Uniforme de general, Coloana nesfârșită, dar și Tratatul de istorie a religiilor încă păstrează un potențial de fascinație pe care lecturile și taxonomiile tradiționale nu îl epuizează. Secretul acestei fascinații rezidă, probabil, în abila inserare a tainei în țesătura cotidiană, după cum strategiile discursive întregesc (în loc să anuleze) dimensiunea vizionară. Pe Benoît Vitse, bunăoară, care a studiat romåna la Universitatea Paris IV «cu doamna Vultur, […] oarecum contrariată de dezinteresul studenților de a învăța această limbă», l-a interesat în Uniforme de general tocmai «faptul că puteam realiza un spectacol deschis. Altfel spus, el se deschide spre diverse interpretări, în timp ce finalul rămâne un mister. […] Mă gândesc că, dacă aș remonta astăzi spectacolul, cu trecutul pe care-l am și cu cei cincisprezece ani petrecuți în Romånia, aș face altceva. Neîndoielnic, calitățile acestui text rămân universale și accesibile oricărei culturi.» În Hermeneutica spectacolului profesiunile de credință acompaniază nu o dată confesiunea personală – nu prin alonjă de catedră ori sentimentalism sălciu, ci cu trăiri plenare (la Tazio Torrini) și incursiuni emoționale (la Mihai Mihăescu). Deși li se pot reproșa răsuciri bruște ale subiectului și câteva inutile reveniri, dialogurile au meritul de a face distincția fundamentală între scriitorul oficializat și vibrația lui proaspătă, plurală, virtualizantă. Cu busola exploratorului temeinic, care a adunat un impresionant material despre producțiile artistice inspirate de Eliade, Cristina Scarlat intră, curajos, pe teritoriul instabil al plăsmuirilor, proiecțiilor speculare și amprentelor identitare.”

(Grațiela Benga, Cu busola în buzunar, Orizont, martie 2017, nr. 3 (1619), anul XXIX)