Puse creionul jos, își șterse picăturile de sudoare de pe frunte și ceafă, clipi din ochi. Se uită la desen, îl privi tot atât cât îl privea și desenul pe el. Ce contează să știm dacă Louis trasase în acest prim desen un copac, un fruct, o boltă de biserică, niște personaje, Cristos pe cruce, un oraș imaginar sau un simplu decor, important este că iniţia acum ceea ce îi va permite să nu se piardă, să justifice perpetua lui inadaptare, să conjure inexistenţa, rușinea și păcatele, dar mai întâi de toate, antama acum explorarea unei lumi care-l elibera, pe el în primul rând, apoi și pe alţii, pe toţi cei ce ce-și vor da osteneala să-i vadă opera, adică să accepte să facă tabula rasa din certitudinile ce liniștesc și să fie parcurse drumurile angoasei. Azi ca și ieri, persistă o jenă, căci în spatele fiecărui desen, în spatele a ceea ce credem că am recunoscut, ghicești de fapt altceva, inavuabil, inexprimabil poate, un adevăr nu prea ușor de dus: ceea ce noi numim libertate nu este decât un placebo, o iluzie care maschează greu lipsa, dezastrele și micile noastre aranjamente; comuna și dureroasa noastră recluziune pe viaţă, cum ar fi murmurat Louis Soutter, probabil.
