„― Luuume, lume! Soooro lume…!

― Ce-ai cu lumea, măi, manivelă nenorocită? bruscă un ins pletos cu chef de ceartă, dintr-un grup de tineri zgomotoși abia trecuți de douăzeci de ani, pe un altul, ceva mai în vârstă, aflat la o masă mai retrasă, tânăr, care încerca zădarnic să-și înece amarul și necazul din suflet în sticla de votcă din fața sa, zădarnic încerca să se ia cu puținele frânturi de melodii de care-și mai aducea aminte și pe care le fredona cu destulă stângăcie, spre a uita de zbuciumul său sufletesc, căci efectul atât de mult dorit, al îndepărtării de eul său, se răzbuna din ce în ce tot mai crud, tocmai pe sine, readucându-i în fața sa, ca pe tavă, cu atâta brutalitate, ceea ce el voia să uite.

Deși bruscat în așa hal, el își continuă discuția deloc prietenească cu sticla de votcă, mai bine de jumătate goală deja, cu frânturile de melodii cântate, destul de răgușit, și cu veșnica-i țigară Carpați, din colțul gurii. E un tânăr de vreo douăzeci și șapte, douăzeci și opt de ani, îmbrăcat în haine ușor pătate de ulei și benzină, cu o șapcă gri în carouri, nu prea curată pe cap, mijlociu de statură, dar bine făcut, căci atât mâinele-i puternice crăpate de umezeală, soare și vânt, capu-i bine proporționat, cât și gâtul scurt și gros îți dădeau destule indicii să poți ghici sub hainele lui, nu prea îngrijite, un corp bine legat și demn de admirat.

― Luuume, ... lume! Soooră, ... lume ...! Ce mă spui, mereu la lume?"