Dar cartea este seducătoare și prin unitatea ei, asigurată de trăirea intensă a poetului care străbate dincolo de aparențe și dezvăluie esențe. Ochiul lui decodează, foarte personal, cerul și norii, apele, arborii, florile, miresmele pădurii și ale grădinilor, zborul păsărilor și al gâzelor, cărțile, tablourile, concertele. Poet, pictor și meloman, Ion Codrescu laudă, simfonic, frumusețile lumii.

Iar scurtele poezii haiku, adevărate bijuterii de simțire și de expresie, delicate ca o albină prinsă într-un bob de chihlimbar, lucesc pe fundalul prozei ca stelele pe cerul nopții.

Gabriela Creția

***

Volumul Pagini de haibun poate fi citit drept o culegere de poeme în proză. Bucățile din carte sunt însă poeme de o factură specială: introducerea câte unui haiku în punctele forte ale textului face ca aparentul poem în proză să devină un tablou ornat. Proza de artă reprezentată de poemul european în proză la finele secolului al XIX-lea se transformă în proză de artă „la pătrat” în manieră extrem-orientală.

Decorul în care se desfășoară prozele sale nu are importanță: trecem cu nonșalanță de la satul natal la pădurea din jurul unui templu japonez, de la Manhattan-ul newyorkez la Veneția etc. Urmărind frazele poematice, atent la acțiunea pe care narațiunea o oferă, cititorul pândește mai ales momentul în care poezia se interpune și completează printr-un haiku povestirea. Propria imagine a autorului se răsfrânge prin reflex în toate aceste forme de factură specială.

Influențele cu adevărat excepționale se petrec atunci când doi autori veniți în contact unul cu altul sunt despărțiți prin mii de kilometri distanță. Influențe remarcabile se produc și atunci când între cei doi autori se așterne o distanță de secole. Modelul absolut al lui Ion Codrescu pare a fi scriitorul Matsuo Bashō, un clasic japonez din secolul al XVII-lea, creatorul formei haibun.

Mihai Zamfir

***

„Ion Codrescu este un traducător de stări, de cuvinte. Succintul îl face special. Prin ascundere de surplus, prin sugestie, face o favoare cititorului care va vedea imaginea în lipsa cuvintelor. Cu cât concentrația cuvintelor este mai mare, cu atât imaginea este mai profundă, mai relevantă.

Cartea este un periplu prin momente din viață, mai ales din copilărie și de călătorie, și se umple de culori, de suflet, de nuanțele unui trai, de bucuria creației, de recunoștința față de predecesori, fie ei doar vecini, fie ei mari înaintași ai artelor.

„de la vecini

mirosul inconfundabil

de pâine caldă”

– iată misterul unei bune și longevive conviețuiri." 

Ottilia Ardeleanu

***

Fie că este vorba de natura din România (În Munţii Apuseni, Nocturnă, Poiana, Ermitajul salcâmilor) sau de cea din Japonia (Templul din munţi, Hiiragya, Yamadera, Grădina Ryōan-ji), ori de cea din California (Marginea lacului), Massachusetts (Farul) sau Illinois (Mesteacănul), natura are acelaşi impact asupra sufletului autorului. Autorul are vaste cunoştinţe şi în domeniul arhitecturii. Veneţia nu este văzută prin ochii lui Canaletto, Guardi sau Giorgione, ci prin ochii pictorului Ion Codrescu, care colindă străduţele ei întortocheate, „mai puţin frecventate”, în care descoperă rămăşiţe ale carnavalului strălucitor: „o mască aurie” care-i „face pe oameni egali”, „o sticlă de şampanie goală, trei pahare şi o farfurie de hârtie”. Veneţia este asemenea unei „femei frumoase care îşi ascunde misterul în melancolia zidurilor de marmură sau de cărămidă […] În fiecare logie, fronton, cornişă sau decoraţie descoperi pulsaţia frumuseţii şi vibraţia luminii”. (haibunul Veneția, după Carnaval, pag. 95).

Întocmai ca în Visările unui hoinar singuratic, (Les rêveries du promeneur solitaire) ale lui Rousseau,  autorului acestui volum de haibun îi place să colinde singur pe potecile munţilor, (haibunul Templul din munţi), pe străduţele Veneţiei sau pe marile bulevarde din Manhattan, pentru a descoperi țara (SUA) pe care Walt Whitman o numea „cel mai mare poem”. 

Virginia Popescu

***

Autorul privește comparativ poemul haiku și pictura în tuș: „Am fost atras de haiku datorită picturii în tuș, fiindcă am întâlnit aceeași estetică, același principiu de a sugera mult prin puțin, de a focaliza mijloacele de expresie asupra câtorva trăsături de pensulă / cuvinte, pentru a evoca o emoție, o clipă sau un raport dinamic între un element stabil, neschimbător, etern (fueki, în limba japoneză) și unul schimbător, trecător, pieritor, efemer (ryūkō) din natură și din viața noastră. Dacă privim comparativ poemul haiku și pictura în tuș, atât poetul, cât și pictorul oferă privitorului / cititorului doar câteva elemente sau îi sugerează câteva detalii, lăsându-i libertatea de a completa cu imaginația lui ceea ce este nepictat / nespus, ceea ce este ascuns în tăcerea dintre cuvinte sau zonele neatinse de pensulă. Uneori, ceea ce nu este pictat / spus, dar ne închipuim că există, are aceeași importanță,  în comparație cu ceea ce este arătat în tablou / haiku. Fără să fie japonez, Giovanni Papini notează: «Orice poezie are doi autori: poetul și cititorul. Poetul sugerează și indică, cititorul completează cu sensibilitatea și amintirile lui personale. Fără această colaborare poezia nu există». ”. În continuare, autorul cărții la care ne referim, povestește despre experiența pe care a avut-o după 1990, în urma unor burse de studii în Țara Soarelui-Răsare. Nu mi-am propus să dau aici amănunte. Cine este interesat poate să citească lucrarea. 

Maria Tirenescu

***

Proza din haibunurile lui Ion Codrescu nu este numai poetică, dar şi muzicală. Urechea interioară a lui Ion Codrescu percepe sonorităţi, nuanţe şi armonii muzicale pe care le transpune într-o proză incantatorie, în care fiecare cuvânt se înlănțuie după  anumite reguli  ştiute doar de autor.

Voi da câteva exemple: „E atâta linişte împrejurul meu, încât se aude clipocitul apei care loveşte cheiul de piatră". (haibunul „Veneţia, după Carnaval", pag. 93) „A citit că marea şopteşte, cântă…" (haibunul „Cel care iubeşte marea", pag. 193) sau „Adiere de vânt. Vârfurile copacilor se leagănă". (haibunul „Mesteacănul", pag. 125)

Dacă proza din haibunuri ne încântă prin muzicalitate, picturile în tuş, care însoţesc aceste texte, zugrăvesc în alb şi negru subiectele acestora, reuşind să-l trimită pe cel care le priveşte într-o altă lume, într-o altă dimensiune, într-o altă lumină. De o mare sobrietate şi eleganţă, ele poartă, uneori, alte titluri („Umbra unui nor vine și pleacă”, „Lumina persistă pe vârful muntelui”, „Ritmul vântului și foșnetul frunzelor”, „Andante” etc.), evocând noi aspecte, noi înțelesuri și noi viziuni ale conținutului din haibun.

Personalitate complexă, Ion Codrescu aspiră şi se străduieşte să devină acel „uomo universale” al Renaşterii, prin diversitatea preocupărilor şi pasiunilor, fiind o persoană cu foarte multe cunoştinţe în diverse domenii: pictură, arhitectură, muzică, literatură universală şi limbi străine.

Volumul „Pagini de haibun" / ”Haibun Pages” rămâne o operă  a cărei profunzime se revelează cititorului precum aceea a unei muzici pe care trebuie să o asculţi în repetate rânduri pentru a-i înţelege multiplele sensuri, nuanţe, subtilităţi şi frumuseţe. 

Virginia Popescu