„Dar sunt şi alte lucruri importante pe care le găsim în interviurile lui Ion Jianu. Aflăm, de pildă, ceea ce în parte ştiam din zvonurile publice că, în 1992, Sorescu ajunsese în faza finală a selecţiei pentru premiul Nobel. Fusesereţinut de juriu pentru „lista mică”, exact cum se întâmplase cu câţiva ani maiînainte cu Nichita Stănescu, colegul de generaţie şi comilitonele său. Până la urmă râvnitul premiu i-a ocolit şi pe unul, şi pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. Nenorocul românesc, cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne defineşte mai bine destinul şi specificul... Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confraţi de la Bucureşti, poeţi cunoscuţi. Indignaţi peste măsură şi speriaţi ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceştia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzaţii abominabile la adresa lui Sorescu. Ambasadorul Suediei în România l-ar fi invitat pe poetul „nobelibil” şi i-ar fi arătat, scârbit,documentul... Cel care relatează acum aceste posibile infamii în lumea scriitoricească nu „desecretizează” pe autorii lor. Îl înţeleg. În lipsa unor dovezi precise este bine să păstrezi prudenţa. Sorescu mi-a vorbit la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi şi numele instigatorilor. Păstrez şi eu discreţia. Am motivele mele…” (Academician Eugen Simion)