Timpul este cel care ne păcăleşte cel mai mult şi cel de care trebuie să ne fie teamă. Trece atât de repede, încât nu-ţi dai seama. Şi odată cu el tot ce suntem, ce am fost şi ce am făcut în viaţă. Nu realizezi când ai trecut de la copilărie la adolescenţă, apoi la tinereţe şi, în final, la cea mai urâtă parte a vieţii: bătrâneţea. Apoi urmează, inevitabil, moartea, dispariţia celui care a fost un om, care a trăit cu bune şi rele, a iubit, a plâns sau a râs, şi a lăsat ceva în urma lui, la fel, bun sau rău. Nu cred că eu am fost, în toată viaţa pe care am trăit-o, o persoană fără greşeli. Am avut şi eu răutăţile mele, specifice vârstei.
Apropiindu-mă de sfârşitul călătoriei pe Terra am hotărât să pun pe hârtie momentele vieţii mele şi trăirile personale, pentru urmaşii mei. Astfel, dorinţa mea e să-şi amintească, din când în când, că am existat şi eu pe acest pământ şi am avut o viaţă zbuciumată, cu suişuri şi coborâşuri, cu drame şi momente ilare care le vor reţine atenţia.
Este povestea vieţii mele şi a strămoşilor mei, cu micile bucurii şi multele necazuri şi pe care am fost îndemnată de multe ori s-o scriu, dar am găsit abia acum momentul.
