Toamna se aşternuse, cuminte şi stăpână, peste întreaga aşezare. Începuse viermuiala de dinaintea
lungii hibernări, cea care scoate ursul din om, pentru a-i atârna blana la soare, pentru o ultimă
oară. Toamna dezlegase limbile pământului, vrejurile mari de fasole stăteau acum atârnate peste tot, ieşite parcă din gura şerpilor veninoşi de peste an, dovlecii se rostogoleau înspre apus, împreună cu soarele şi norii, legumele explodaseră şi se scurgeau prin farfurii şi pe feţele de masă, vinul fierbea deja din atât de puţin.
Toamna, oamenii se înţeleg, dintr-o dată, mult mai uşor între ei. Asta se întâmplă poate şi pentru că acum ei ajung să vorbească mult mai puţin. E timpul gesturilor şi al umbrelor lungi pe trotuare. În toamnă, întotdeauna, cel puţin două umbre separate se vor întâlni dincolo de linia orizontului, în asfinţit. Noaptea va fi doar punctul în care ele se vor îngropa. Toate umbrele pământului împreună, pentru a se naşte, aproape bătrâne, încă o dată în zori, în aşteptarea zăpezii. Umbra lui Elias era veselă ca un copil. În drumul ei către piaţă, ea se căţăra lungă pe ziduri, se unduia pe garduri şi copaci, flutura ca un zmeu atunci când nu mai rămânea în jur decât cerul, intra prima şi ieşea ultima din ganguri, părea un câine scos la plimbare după o grea convalescenţă.
„În viaţă e foarte important să ştii să-ţi scoţi umbra la plimbare…”