Un florilegiu de proze scurte, insolite prin încercarea de abolire narativă a timpului, avem în această carte. O dublă abolire, mai întâi personajele par să facă mai toate efortul de a părăsi lumea cotidiană, într-un refugiu contemplativ, în sălbăticie sau izolare, apoi formula epică însăși care este de un căutat anacronism. O parte dintre proze au caracterul unui realism de observație a universului cotidian. În altele, autorul mizează cu decizie pe mit și parabolă, ai permanent senzația că povestea încifrează o învățătură tainică, o limbă uitată. Tema fundamentală a tuturor este singurătatea, retragerea, izolarea care instituie distanța. Omul de la fereastră este emblema acestei situații epice. El e în afara lumii pentru a o observa sau, ca pictorul dintr-o altă proză, pentru a găsi culoarea albastră a prafului. „Nu urmărea ceva anume, dar spectacolul străzii, dinamica oamenilor, frunzelor sau a mașinilor, îi spunea mereu ceva. Era un spectacol la care nu participa și pe care nu îl influența. Fiindu-i străin, îi plăcea”. Mișcarea textului are mereu ceva oriental, hieratic, o lentoare hipnotică. De unde și 
a miraculosului. Care în unele proze intră într-un interesant dialog contrastiv cu observația morală, realistă. Marcată de ironia corozivă și blândă totuși (Parlez-vous français?, Povestea lui GFT, Cea mai veselă pâine din lume). Personajele din acest palier sunt oameni fără însușiri, scăldați în mediocritate și singurătate, („îmi vorbiți de parcă aș avea un viitor”, spune cineva) străini la modul fizic și psihologic de lumea în mijlocul căreia trăiesc, dar în jurul cărora universul se curbează brusc într-un fel de aură a miracolului. Autorul nu se ferește de lirism, de enunțurile metaforice: „Era ca o santinelă care se păzea singură. În fața ferestrei sale, era regele unei țări inexistente.”, „să știi să nu oprești zborul unui înger”, „Dragostea se hrănește cu distanțe potrivie și discrete”, „corbii minții”, „Da, am trecut prin multe locuri și peste tot am lăsat fructele mai dulci decât erau. Am dăruit femeilor dragoste şi bărbaților minte pentru a o înțelege” etc. Ironia și observația detaliului moral sunt principale însușiri ale naratorului. Iar personajele sunt marcate de un fel de îmbâcsire existențialistă a vieții lipsită de orizont. Naratorul este un pictor al clar-obscurului, ca într-o proză în care se joacă pe raportul cuvânt – imagine fotografică, reproșând celei din urmă că lasă anumite detalii în umbră.
O altă categorie de proze este formată de cele de tip basm-parabolă. Fata care zâmbea tot timpul sau Ragina cu degete lungi sau Irandà, Pădurea gândurilor rele. Aici voința de singularizare a scriitorului este mai pregnantă, se situează programatic la antipodul realismului minimalist, mizerabilist și nombrilist al prozei actuale. Parabola este atemporală tocmai pentru că ambiționează să prindă în coaja ei tare miezul dulce al unei eternități de sens. Parabola înseamnă esență, adevăr tare, imperisabilitate și discretă filozofare. Scriitorul are minuția unui caligraf japonez, îmbinată cu o anume lentoare „orientală” a mișcării epice care creează mediul necesar miraculosului prezent în aceste proze. „─ ca și cum ai înota în mine... mă topesc, sarea mea îți mângâie buzele... drumul este deschis, te așteaptă, te învăluie... mă gândesc că te vei îmbrăca la noapte doar cu gândurile mele... dacă reușești să deschizi ușa, vei găsi doar apă vie... Irandà”. Un astfel de mesaj în sticlă primește un Robinson de bună voie de la o sirenă. Cititorul trebuie să regăsească, să accepte această convenție simplă a Poveștii arhetipale. Altfel spus, un fel de puritate uimită, copilărească, prin care se șterg granițele realității dure. Da, pare a ne spune scriitorul, poveștile sunt mesaje de iubire care ne vin de dincolo atunci când suntem mai singuri și mai lipsiți de speranță. Este câte o plecare în mai fiecare dintre aceste basme, căci numai la capătul unei plecări este posibilă regăsirea de sine. Un scenariu inițiatic sugerat cu aceeași discreție care marchează scrisul autorului. „― Aici pot să uit totul. Și nu voi învăța nimic nou”, spune fotograful. Și în acest aici de dincolo de spațiu și de timp este locul poveștii: „Praful era singurul care îi cunoștea pe toți. Vântul, care bătea prin oraș la aceeași oră, părea să țină loc de telegraf. Pe el îl ocolea. De pe verandă, așezat pe un vechi balansoar, privea fără uimire cum praful schimbă fețele oamenilor între ele”. Ambiguitatea unor astfel de descrieri și ritmul mă duc cu gândul la stilul de simplă sofisticare a unui Khalil Gibran de exemplu. Cred că, în ciuda aparențelor, nu este deloc simplu să ai o astfel de „imaginație mitologică”, i-aș spune. Se lucrează, firește, cu piesele din puzzle-ul tradițional dar din care trebuie să obții o figură nouă. Frumoasă este, de pildă, povestea degetelor lungi ai reginei ca simbol discret, deși atât de vizibil, al dragostei. O dragoste „de poveste”, cum mai apare și în alte texte. Melancolia (o mai fi existând termenul în sofisticatele manuale actuale de psihologie?) scaldă toate prozele acestea într-o dulce lumină crepusculară. Nu insist asupra „învățăturilor” tainice ale acestor parabole. Ele rămân să bucure intimitatea fiecărui cititor. Dragostea, moartea, singurătatea, pustiul cotidian fără sens sunt temele recurente. O proză precum Dimineața Domnului Protopopescu are o idee epică la fel de insolită ca și nasul gogolian. Numai că aici nu se pierde ceva anatomic, ci se câștigă. Tot într-o dimineață. Nu se construiește o enormă deriziune a socialului, ci o radiografie a intimității. Un prozator mai puțin atent la nuanțe ar fi căzut lesne într-un fel de pitoresc al vulgarității. Ciprian Apetrei reușește să păstreze, tocmai în pofida unghiului cu totul original de abordare, aerul de simpatie care îl apropie de fiecare dintre personaje. Ceea ce ar fi putut fi o hiperbolă sarcastică și caricaturală devine o metaforă încărcată de duioșie a dragostei senecte. Astfel de transformări sunt specifice acestor proze. Ciprian Apetrei scrie cu un fin simț al semitonurilor, în fraze scurte, precise, construind cursivitatea neapărat necesară curgerii oricărei povești. M-a mai dus cu gândul această lectură la una tot clasică, la Micul Prinț. Și mai precis la ideea îmblânzirii (atât de necesară vremurilor noastre!) umanului. Poate că în asta stă nevoia noastră de poveste: „Iar cine a băut din apa sa și a stat la umbra stejarului, nu a mai chemat niciodată lupii”. (Christian Crăciun)