Întotdeauna când am văzut caricaturile lui Ștefan PopaPopa’S, m-am gândit că el este un supraviețuitor cu geniu. Singurul care a supraviețuit când a apărut cinematograful sonor făcând un cinematograf mut a fost Charlie Chaplin… De ce spun că Ștefan este un supraviețuitor cu geniu? Omul politic de astăzi nu mai este cel de acum 40-50 de ani, adică nu mai este o presiune, nu mai este tensiune, nu mai este dictator, nu mai este chiar o personalitate. Omul politic român de astăzi – datorită, să zicem, acestei situații pe care unii o numesc democrație, dar e departe de a fi democrație – ajunge să fie el însuși o caricatură, un degenerat. Cum poate să existe Ștefan și să facă caricaturi la… caricaturi și totuși ele să nu moară? Și atunci m-am gândit foarte mult la faptul că el nu a făcut nicio concesie. Ștefan nu face niciun fel de concesie acestei degradări a omului politic. Și își duce vocația cu o bucurie de copil, împușcând doi iepuri dintr-o dată. Odată salvează caricaturile originale de la moarte, de la deces, dându-le viață în expoziții și, în al doilea rând, dezinhibă spațiul politic de seriozitate… De fapt, spațiul politic românesc nu e marcat de seriozitate, ci e marcat de un soi de crispare sau, să zicem, inhibiție sufletească. Ștefan le dezinhibă… Se joacă ca un copil și parcă îi redă fiecărui om politic bucuria de a fi. O carte cu și despre Ștefan Popa-Popa’s e binevenită. (Dan Puric)