Muzica este taină, credinţa este taină, iar muzica este credinţă; trebuie să crezi ca să-i poţi simţi binefacerea; necredinciosul nu-i poate împărtă şi darul. Omul care crede o simte cum pricepe vorba, pentru că ea nu e vorbă; şi o are aproape de inimă, nu o pricepe după, dar o intuieşte, îi vede puterea şi expresia ei muzicală, care nu poate fi totuşi nici pământ, nici soare, nici apă, nici foc, nici rău, nici bun; sau poate fi toate deodată. Alţi „pipăitori de gânduri” încearcă să-i pună pietre de moară la picioare, supunând-o tuturor sentimentelor sufleteşti, pe care ei le ştiu şi le numesc, făcând reguli de geniu şi trecându-le în cataloage după categorii: aici este durerea, aici bucuria, aici mila, aici răutatea. Se întreba cândva un om de gust: „aş vrea să ştiu cine, pricepător în muzică, va îndrăzni să-l descifreze pe Bach ca pe o ceaşcă de cafea?”. Ba merg alţii şi mai departe şi schimonosesc un delicat cântecel după fiecare vorbă din text, pe care, spun ei, o traduc exact în muzică. ...Nu numai că am utilizat melodii româneşti, dar cel puţin am vrut ca să fie ceva românesc de la început până la sfârşit în ritm, melodie şi armonie, de altfel căutarea acestui românism este singura mea preocupare în muzică şi singurul lucru care poate da azi este studiul cântecului popular şi a muzicii bisericeşti din care trebuiesc scoase toate elementele unei compoziţii culte, melodicul, polifonia care există într-o stare latentă în melodie, ritm şi chiar elemente de formă. (Paul Constantinescu)