Am scris aceste amintiri nu când mă aflam în văpaia suferințelor din închisoare, nici după câțiva ani de la eliberare, ci după douăzeci și cinci de ani, când gândurile mele au fost eliberate de patima sentimentelor.
Sunt gânduri curate, care înfățișează suferințele din închisoare în lumina adevărului, și la fel și pe
făptuitori în cruda lor comportare. Și așa să ajungă ei înșiși să se condamne pentru cruntele torturi la care
au înrobit pe părinții, pe frații și pe surorile ce aparțineau aceleiași Țări Românești; au umilit și înjosit pe
cei ce au fost fruntea Neamului; au batjocorit credința creștină; au lovit și au călcat în picioare însăși valorile
vieții pe baza cărora se ajunsese la înflorirea Țării, generație după generație! Ei au supus la degradări
cumplite tot ceea ce a constituit cultura, umanitatea și creștinătatea de veacuri ale poporului român; au
răstignit și scuipat pe strămoșii Neamului românesc, pe părinții, pe frații, pe surorile, și pe tineretul unui
popor care nu aveau altă vină decât aceea de a fi apărat „altarul spiritualității românești”, cum bine l-a
numit Arhimandritul Haralambie Vasilache, fratele nostru, care a murit în închisoarea de la Gherla.
În istoria contemporană și a veacurilor viitoare, unii vor rămâne cu urme ale cumplitelor suferințe
îndurate și răni în martirajul închisorilor, iar alții cu moartea sutelor și miilor de români în temnițele
comuniste din România. Memoria niciodată nu moare. Suferințele nu pot fi uitate. Timpul este eternul prezent.
(Părintele Vasile Vasilache)