„O amintire foarte veche: eu cel de la nouă ani (nu cred să fi avut mai mulți), dedicându-mă unor uimitoare exerciții de prestidigitație (evident că pe atunci nu știam eu ce e aia, așa cum nu am pretenția nici acum că aș ști), sub privirile perplexe ale părinților și bunicilor. Exercițiile constau, concret, în introducerea a două mici păpuși – una cu capul la picioarele celeilalte –, într-o casetă de bijuterii imitând antimoniul. Îmi mișcam apoi mâinile deasupra cutiei închise, rezultatul fiind stupefiant atât pentru mine, dar mai ales pentru bunica: mai întâi dispărea o păpușă, apoi, după încă o pasă magică, dispărea și cealaltă, iar după încă una, reapăreau amândouă (însă nu mai rețin pozițiile). În tot acest timp mâinile îmi intraseră în ebuliție, motiv pentru care obișnuiam să le țin pe gratiile frigiderului timp de câteva minute, până când reveneau la temperatura obișnuită. Interesul și abilitățile pentru magie m-au părăsit brusc. Întocmai cum au debutat.”
fragment