„Romanul lui Thanas Medi, Markela, al doilea care vede lumina tiparului și lumina ochilor cititorilor români, tradus tot de neobosita Oana Glasu, ambasador neoficial al literaturii albaneze în România, este o profundă, dramatică parabolă a pervertirii ființei umane sub dictaturi, în cazul dat, sub comunism. Markela, personajul obsedant de frumos al romanului, una dintre cele mai frumoase femei (de)scrise – citiți să vă convingeți – urcă pe podium alături de personaje similare din literatura lumii, de la Anna Karenina, la icoana feminină zugrăvită de Hermann Hesse, în finalul volumului Narcis și Gură-de-Aur, este condamnată, conform doctrinei marxist-leniniste, care a instituit în lume rasismul social, să-și continue viața într-un sat colectivizat din Albania comunistă, în care populația decimată, îndoctrinată, primise și asumase ideologia comunistă ca pe un păgân botez și orice abatere, reală sau imaginară, era pedepsită cu moartea, ca o blasfemie.”
Valentin Ajder, despre romanul Markela
„Locul eliberat era întotdeauna cel din capul vetrei. Socrat se așeza acolo fără prea multă bătaie de cap și își ascuțea urechile, ca nu cumva vreun cuvânt de-al adulților să-i scape. Dar cuvintele pe care le prindea, de cum zburau prin aer, erau cele care o priveau pe Caterina. Când n-o aminteau în vreo discuție, Socrat se supăra, de parcă n-ar fi mâncat o lună. Dar și când o pomeneau, inima îi zburda ca a unui miel plin de bucurie. Auzise atât de multe despre ea, încât știa cum se îmbracă, cum râde, cum plânge, cum se joacă, cum doarme, cum era să moară odată și cum a înviat, cum se făcea mai frumoasă, pe zi ce trecea, și ce vorbiseră oamenii despre ea în ziua când se născuse.”
fragment din romanul Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba
„Afroviti răsărise acolo precum un crin alb. Se uita prin fabrică să-l găsească pe șeful mare, întrucât era căutat la telefon. Oamenii de la montaj uitară pentru o clipă de oboseală, împreună cu frica de șeful mare, și scoaseră aburi uitându-se la secretară. O mângâiau cu ochii pe noua secretară, iar ea nu se grăbea să plece, deoarece îi plăceau mângâierile. Pentru bărbații transpirați, ea era un strop de apă pe buza uscată. Sau o adiere proaspătă pe pielea bronzată. Am mângâiat-o și eu, de parcă aș fi mângâiat-o pe Kristiana și am simțit că-mi dispare odată pentru totdeauna căpușa fricii. Acum, bărbații își smulseseră de pe chipuri umbra fricii. Fapt ce m-a determinat să cred că dacă eu eram îndrăgostit de Kristiana, ei erau îndrăgostiți de Afroviti. Demonstrând în același timp că dragostea este abur care te îmbată. Te îmbată și îți alungă teama.”
fragment din romanul Umbra blestemată
