„Hristos cel întrupat este în același timp Cuvântul care a creat lumea și rațiunea și Proniatorul acestei lumi, precum și arhetipul după care a fost creat omul. Originalitatea Mântuitorului Hristos este dubla Sa iubire, față de Tatăl, ca om, și față de om, ca Dumnezeu, comunicându‑ne iubirea deplină a lui Dumnezeu. Iubirea lui Hristos față de noi, care este asemenea iubirii Sale față de Tatăl, implică însă și jertfa Sa, într‑o mișcare deodată catabasică și anabasică, kenotică și ascendentă.”
Nicolae Turcan, Când adevărul poartă numele dragostei, Colecția Universitas, Seria Theologia et Philosophia, nr. 7
„Ideea Binelui, trăită prin înțelegere şi devenind pasiune intimă, ca lucrul însuşi, prin actul în- vățării, această formulare este neplatonică. Ideea Binelui poate fi învățată? Nu. Poate fi reamintită - anamnesis - sau inspirată. Se poate înțelege şi învăța binele aparent, oglindit în suma virtuților obişnuite, necesare unei vieți sociale normale. Învățătura - intuitivă, sau rațională - este limitată, formând conținutul ştiinţei imanente. Pedagogia platonică mişcă sufletul omului terestru între învățare – experiență – şi primire – inspirație, ca dar al zeului – între imanent şi transcendent. Este manifestarea nevoii de completitudine.”
Petre Țuțea, Reflecţii religioase asupra cunoaşterii
„Artiștii și poeții clasici sunt adevărați creatori. Sublimul idealului clasic este îmbăiat în frumusețe, pentru reprezentarea figurilor zeilor fiind necesară o transfigurare a măreției și a frumosului în sens clasic: calm nobil, seriozitate de nezdruncinat etc. Zeii grecilor au o pace oglindită în corporalitatea lor, ce reprezintă de fapt renunțarea la ce este trecător.”
Marta Vartolomei, Despre credinţă, artă şi tot ce e între ele (eseuri)
