„Poemul în cincizeci de secvenţe al lui Vasile Iftime, ecou liric tulburător la tragedia ucraineană la care asistăm încă, provocată de brutala invazie rusească, creşte pe un sol elegiac şi propune un imaginar conturat în regim antifrastic, amar-ironic. O voce din afară se rosteşte de la început, de „sus”, adică de pe poziţia unei puteri pămân-tene dictatoriale ce se subsituie cinic instanţelor metafizice înalt-tutelare, hotărând anotimpuri şi recolte – dar unele de cartuşe şi pâine „cu gustul prafului de puşcă”, salopete roşii pentru îngeri, căciuli cu stea roşie în frunte, cu „inima lui stalin în locul inimii îngerului”, pregătind un glonte chiar şi pentru Iisus... E un univers populat de o figuraţie angelică, simbolică, în care trei ipostaze ale fiinţelor ce intermediază între divin şi lumea de jos intră şi ies din pagina scrisă, trecând praguri imponderabile: lume eterică – „îngerii celor care s-au născut”, „îngerii celor ce nu mai sunt”, „îngerii celor pe cale să se nască” –, amintind cumva de lumea transparenţelor şi imponderabilelor lui Nichita Stănescu, în care născuţii şi nenăscuţii se perindă şi se urmăresc pe scena ficţiunii poetice.”, Ion Pop