„Mihai Rusu vine, cu o consecvență pasionară salutară, să ne reintroducă în labirintul dedalic al unei mari iubiri în care se pot distinge atât tipurile cunoscute și teoretizate (Eros sau iubirea-pasiune, Agape sau iubirea împlinită, stadiile platonice, corporale, matrimoniale ș. a.), cât și cele determinate de raporturile dintre doi poeți puse și sub semnul psihologiei creației, deci al unor factori formatori de natură intelectuală. În țesătura complexă a acestor raporturi se amestecă și firele de urzeală ale prieteniei spirituale (în sensul lui Plato), afinităților elective (goetheene), și similitudinilor de temperament de caracter, de viziune asupra lumii. Se poate spune, generalizând, că Veronica Micle este ființa eminesciană, cu un program po(i)etic sub semnul modelator tras la indigo și realizat, desigur, cu puterile ei creative mai modeste, și că Eminescu urmărea, după propria mărturisire, o legătură ideală ca cea dintre Amor și Psyche.
Deși de natură diferită, platonică, discretă, relativ ceremonioasă din partea lui Eminescu, marcată de îndrăzneală și de elanuri de intimitate din partea Veronicăi Micle, relațiile dintre cei doi (epistolare și concret afective) dezvăluie, în opinia lui Călinescu, o notă comună: „Și pentru unul, și pentru celălalt, această corespondență era un exercițiu sufletesc necesar. Eminescu condensa în Veronica toate aspirațiunile sale afective, nerealizabile în viața de toate zilele, pregătindu-܈și astfel și sublimându-și materia poeziilor sale erotice; pentru tânăra d-nă Micle – scrisorile, întocmite pe furiș, în spaima de a spionată, constituiau un ce romanțios și, în afară de aceasta, ca poetă, ea simțea negreșit o vanitate ascunsă a se lăsa cântată și de a sta în corespondență cu un poet pe care-l bănuia mare” (G. Călinescu, Viaаa lui Mihai Eminescu, București, 2002, p. 173).", Mihai Cimpoi
