(fragment) 

Cronicarii şi înaintestătătorii Luminismului românesc sunt şi ei preocupaţi nu doar de origini, de continuitate, trec câteodată chiar de obişnuita, la noi, autocompătimire (bietul om de sub vremi... etc.): îi preocupă tocmai particularităţile etnice, delimitările, îşi doresc să adune din cioburi oglinda întreagă a naţiei. Este însă justificată (justificabilă) reluarea acestui demers astăzi? Întrebarea e aceasta: a vorbi de specificul naţional nu ar însemna a admite deja o criză (cum sunt convinşi optzeciştii, lunediştii, postmodernii; fiind de curând instructivă, în acest sens, inocenta ,,autocritică” târzie a maestrului lor etc.) a conceptului în cauză? Societăţile (poate deja populaţiile, popoarele) cu vechime istorică, stăpâne adică de acum pe situaţia lor în cultura şi civilizaţia lumii, nu-şi pun, se spune, problema, aceasta le-ar apăsa doar pe cele tinere (?), rămase, cum să zic, la coadă când cu împărţirea harului şi darurilor. Dar ce să însemne aceasta? Există, oare, un concept ce cade în criză, se stinge sub încă oneputinţă? De încă o slăbiciune, de incorigibilacomplexare sub câte o mincime, sub câte o nedezlegare?Ştiinţa înaintată şi agresivă (vezi astăzi, de pildă, IA) a secolului trecut încuviinţează că există pattern-uri generale; că se pot compara transistoric concepte, judecăţi, paradigme şi credinţe acceptate în diferite culturi şi epoci. În locul unui singur concept, avem în orice demers populaţii mari de concepte, ele sunt independente, suverane, şi trăiesc, spre a spune astfel, timpuri diferite şi pentru scopuri diferite. Vor fi fiind şi ele populaţii istorice şi o definire neschimbată a lor e imposibilă. Tot astfel, nu avem niciunde numai o singură problemă, ci genealogii de probleme ce-şi caută, spre a se exprima (spre a se înfăţişa, spre a deveni eveniment, fenomen), de fiecare dată alte tehnici explicative; deşi încă provizorii, alte idealuri explicative.