Dragă cititorule,

Cum vă place. Sub această replică „democratică” a lui Shakespeare se situează volumul de cronici pe care-l răsfoiești. Democratică dar și elitistă, fiindcă am scris liber despre ce mi-a plăcut, așa cum mi-a plăcut, alegând spectacolele preferate din teatru, operă și film. Adeseori cu entuziasmul lui Orlando care agață poeme de dragoste în copacii pădurii din Arden… Unele eseuri au fost publicate în Revista 22 și Ziarul Metropolis, altele mi-au conturat rubrica de teatru „Cum vă place”, difuzată la Radio Trinitas. Le mulțumesc, pe ceastă cale, doamnei Andreea Pora, Redactor Șef al Revistei 22, doamnei Teodora Stanciu, realizatoarea Revistei culturale Trinitas și domnului Dan Boicea, Redactor-Șef al Ziarului Metropolis. Privind înapoi la călătoria mea în lumea scenei, înțeleg de ce este imposibil să dăm un unic răspuns întrebării: Ce este Teatrul? Dar pentru mine Teatrul e secretul pe care Antoine de Saint-Exupéry ni-l dezvăluie prin vocea Micului Prinț: „créer des liens”. Să creezi legături: cu piesa, cu actorii, cu dramaturgii și scenografii, cu viziunea regizorului, cu spectatorii alături de care, chiar dacă nu vezi același lucru, înveți ceva esențial: să privești în aceeași direcție. Directe sau intermediate, manifeste sau subtile, explicite sau intuite, legăturile ne unifică cu ceilalți și cu noi înșine. Și astfel, ne vindecă. Poate nu întâmplător, la vechii greci amfiteatrele erau uneori situate în incintele templelor închinate zeului taumaturg Asclepios… Conexiunea între ceea ce se petrece pe scenă și ceea ce spectacolul declanșează în noi aparține Miracolului. O întâlnire pluristratificată care, poate paradoxal, înlătură vălurile aparențelor, reducându-ne la esență, ajutându-ne să ne vedem așa cum suntem, în deplină sinceritate. Spectatori și actori, suntem împreună responsabili față de întâlnirea care se poate produce sau nu. Condiția fundamentală a teatrului ca „act” e „spațiul gol” dar și saltul în gol. Ambele conțin promisiunea Posibilității. Parafrazând un personaj shakespearian, chiar dacă nu știm ce suntem, după un spectacol avem intuiția a ceea ce putem deveni. Teatrul ne amintește cât este de important să pornim, de fiecare dată, de la zero. Ca un exercițiu de asceză, de modestie, de critică revelatoare și dialog, de admirație. Spectacolul nu are misiunea să ne ducă la o destinație anume, ci să ne arate calea spre ea. În Teatrul-Relație ne naștem simultan, actori și spectatori, printr-un travaliu reciproc. E nevoie să asumi adevărul vieții. Și bucuria ei. Există un timp de pregătire. O așteptare. Un moment de risc, de pericol. O călătorie, o ascensiune și o coborâre în adâncuri. Pentru ca totul să culmineze într-o sărbătoare! Pandemia, noua boală planetară, ca dealtfel orice situație-limită, ne obligă să trecem proba cea mai grea, a singurătății; și ne testează arta cea mai dificilă, a legăturilor. În Flautul fermecat, înainte de a trece împreună prin foc și prin apă, îndrăgostiții Pamina și Tamino trebuie să depășească, fiecare în singurătatea sa, proba Tăcerii. Legătura lor e suspendată. La un moment dat, moartea pare preferabilă incertitudinii. Celălalt e oare încă acolo, statornic? O întrebare care, în ultimul an, mi-a marcat legătura cu Teatrul. Știm că Spectacolul există aici și acum. Dar unde dispare el, când teatrul se închide și peste scenă se lasă întunericul? Poate el supraviețui doar în virtual?… L-am regăsit, prin scris, în memoria afectivă; o miridă subiectivă a memoriei personale care are șansa să întregească, și prin cartea de față, Memoria culturală a Teatrului… În Lupul de stepă, Hermann Hesse scrie pe ușa teatrului său: „Teatru magic. Intrarea nu e permisă oricui”. Le mulțumesc prietenilor mei, actori și regizori, care m-au chemat să pătrund, împreună cu ei, în kairosul spectacolului, dincolo de cortină: Andrei și Andreea Grosu, Sânziana Stoican, Constantin Cojocaru, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki. Și mulți alții, care au dat viață textelor mele, scrise la întâlnirea privilegiată dintre Teatru și Viață.

Andreea Nanu